Faethon Olympus Marathon prin ochii unui alergator amator

cosmin 0Ne-am hotarat sa prezentam cateva curse de alergare prin intermediul sportivilor amatori, asa cum le-au vazut ei si incepem cu o alergare pe taramul zeilor: Faethon Olympus Marathon.

Insa trebuie sa va spunem cateva cuvinte despre “inculpat”: Cosmin Constantin Popa, 33 ani, analist raportare in cadrul BCR. S-a apucat de alergat in martie 2016 si din omul care cantarea 115kg la aproape 1.90m si care manca fastfood, chipsuri si mai ales faimoasa prajitura “Cremsnit”, a ajuns sa aiba o noua dependenta: alergarea. Si o data cu ea a venit un stil de viata sanatos, bazat pe foarte multe legume si peste iar rezultatele nu s-au lasat asteptate: a ajuns la 98 kg si continua sa slabeasca iar tonusul lui este incredibil. La doar 3 luni dupa ce s-a apucat de alergat a participat la primul maraton montan (DHL) si de atunci nu s-a oprit, cea-a mai recenta isparva pana la Faethon Olympus Marathon fiind Ultrabug 2017, o cursa de 100km pe durata a 3 zile.

Introducerea fiind facuta, mai jos aveti povestea editiei din 2017, scrisa de Cosmin, alaturi de cateva poze facute de el.

“Profit si eu ca sunt in concediu, dar ploua, si scriu cu ce am mai ramas in minte dupa maratonul de saptamana trecuta Faethon Olympus Marathon. Impresia generala e placuta si ca a meritat efortul, desi n-a fost usor.

Ma pregateam psihic si logistic sa rezist mult peste ce statusem cel mai mult pana acum intr-o cursa, adica vreo opt ore in a doua zi de 50 km la Ultrabug. Speram vreo 10 ore dar am fost prea optimist. Ca obiectiv, ca si pana acum, de un an si un pic de cand am inceput maratoanele (si alergarea in general), sa nu ies ultimul, nu pun presiune pe mine dar in curse spiritul competitiv ma indeamna sa depasesc cat mai multi concurenti imi sta in putere.

Un lucru foarte important care nu imi iese in pregatirea unei curse in deplasare este odihna dinainte. Am avut o saptamana plina inainte fiindca urma concediul cel mare in Grecia, pentru o familie cu doi copii mici nefiind putine lucruri de pregatit. Am plecat cu masina plina sambata dimineata la 9 din Bucuresti si 12 ore mai tarziu si dupa 800 km eram in Kokkinopilos, satul unde se va da startul a doua zi. Acesta este pe versantul vestic al muntelui, partea opusa fata de cea cu marea, la vreo 1100 metri altitudine. N-a fost usor sa gasim printre stradute cazarea, dupa despachetare si alte pregatiri de culcare m-a prins miezul noptii. Dimineata cursei, trezirea la 4:15, oarecum tarziu fiindca la 6 e startul. Mic dejun cu niste fructe de padure, coacaze si agrise, apoi oua de prepelita, telemea de capra si rosii. La mine indes trei sandvisuri cu cate o felie de paine, telemea si ardei kapia, cateva batoane si un gel. N-am apelat pana la urma decat la doua sandvisuri si un baton. Check rapid sa am folie de supravietuire, foita impermeabila si bluza cu maneca lunga de alergare de schimb, adica ce mentionau ei in regulament si impreuna cu doua sticle de un litru totul intra intr-un rucsac Karrimor de alergare imens, de 15 litri. M-am dat cu crema solara intr-o mare graba, ca urmare m-am ales cu arsuri pe fata unde nu mi-a dat prin cap sa dau si un pic pe ceafa si sub genunchi. Incaltarile care m-au dus si la ultimele alergari la Ultrabug si maraton DHL sunt Merrell All Out Charge cu care m-am simtit bine pe trail mixat cu asfalt si chiar noroi. La 6 fara un sfert am plecat in mare graba cu masina ca sa fiu mai rapid si sa ma ajut de gps. Nu stiam unde e startul, aproximativ am pus locatia bisericii cum am retinut-o din Google Maps, acolo fiind un loc mai larg, o mica piata, dar stradutele nu mai semanau cu ce retineam din noaptea anterioara, si inca un mic amanunt, nu ridicasem nici kitul. Ajung repede in zona startului dar ma trezesc din sens invers si fara posibilitate de a parca, asa ca trebuie sa trec printre plutonul de alergatori deja adunat, ma fac mic dupa volan, deschid geamurile, zic “Sorry!”, si dau inainte. Nimeni nu ma injura, chiar ma ignora, insa cu greu se face o poteca, ating auzibil spatele cuiva care se incalzea cu oglinda, si pana la urma trec si imediat e si refugiu de parcat. In ultimele cinci minute ma confirm pe liste, pun chipul la siret, las tricoul din kit la masina, am probleme cu gps-ul din telefon care nu ma vede in Endomondo si in fine…

START! cel putin asa imi dau seama dupa aplauze, eu sunt printre ultimii care trec linia si dau restart la afurisitul de telefon. In fine incepe si aplicatia sa ma masoare dupa vreo 500 de metri si inca putin pe stradutele inguste si in panta si ne scoate de pe asfalt pe o potecuta ce urca pieptis un deal. Inceput de cursa cu care m-am obisnuit deja prin cursele de la noi de trail, dupa o scurta alergare ne aliniem unul in fundul altuia pe o poteca ingusta si abrupta, din fericire aici dincolo de zona de dealuri de la baza se va schimba situatia. Intr-un km si jumatate se iau cam 250 metri in altitudine, e si primul punct de hidratare unde iau un pahar cu apa, apoi o scurta coborare in viteza unde as depasi si eu pe cineva dar nu e loc si ajungem intr-o ravina impadurita pe care urcam la pas grabit. Imi fixez ritmul dupa domnul din fata mea, trecut bine de 50 de ani, are miticul nume de Leonidas fiindca ii vad numarul pe care l-a prins pe sold, si pe care il voi mai avea mult timp in fata chiar daca nu in contact vizual tot timpul. Am inceput sa gafai bine dar cand cei din fata grabesc ritmul si depasesc vreo trei concurenti care incep sa fie mai lenti, depasesc si eu chiar daca e o risipa in plus de energie fiindca e inca ingust drumul. Cam pe la km 7 ne depasesc primii doi de la proba de semi care in curand o vor lua pe alt traseu. Imi place prevederea organizatorilor care au dat startul cu o jumatate de ora mai tarziu la semi si nu la gramada cum se face in unele curse de la noi, provocand inghesuiala inutila.

Iesim din zona de conifere si drumul devine si mai abrupt si slabesc un pic ritmul, fac un pas in lateral sa iau o gura de apa si ajung la coada plutonului care m-a adus pana aici, dar mai sunt cativa obositi ca mine si mai in spate si asta ma consoleaza. Ajungem la al doilea punct de hidratare si alimentare care e la peste 2000 de metri si imi amintesc din brosura cursei ca sunt peste 30 km mai sus de 2000 de aici inainte. Urcarea sustinuta continua si dupa ceva timp atingem primul varf la 2324 metri. Intre timp au inceput sa ne vada si primele raze de soare, dar continua sa fie foarte racoare. Acum e mai moderata urcarea, pot da drumul si la putina alergare traseul fiind pe creste si fiind pasune alpina (sunt si niste cai la pascut) presarata cu stanci mai rare incep sa mai depasesc si eu. Pe creste ne lovesc rafale de vant foarte puternice, iar numarul plastifiat prins in graba, face un zgomot urat asa ca il ajustez mai strans. Deja peisajul in spate si pe partea dreapta, da senzatia ca ma uit pe fereastra avionului. Sub mine vad campia greaca cu sate sau orasele conturate ca o ingramadire de case, sunt de vazut pozele pe care ma opresc sa le fac oricat de grabit as fi sa mai recuperez ceva timp. Dupa punctul al treilea de hidratare realizez ca acestea cu numar impar vor fi in locuri mai greu accesibile si au doar cateva butoiase cu apa si energizant, care se pare ca nu acopera foarte bine cererea, iar atunci cand le intind recipientul de 600 ml de la centura mi-l umplu doar pe jumatate. Incepe sa nu-mi para rau ca am carat in rucsac inca un litru de apa goala si un litru de apa in care am dizolvat o tableta de magneziu cu potasiu si una de vitamina C cu zinc. In alergari lungi simt nevoia de foarte multa hidratare, si chiar daca pana aici a fost racoare imi propun sa fiu foarte atent la managementul apei.

Incepe si urcarea la peste 2500 si incep sa am regrete ca m-am inscris la o cursa atat de verticala. In primii 11 km s-au urcat peste 1400 metri aproape fara pauza. Ajung pe varful Hotza la 2589 metri care deja priveste Carpatii nostri de sus si inca e doar al patrulea ca altitudine din cele de azi. Simt ceva oboseala si lehamite de atata urcare, ma uit urat in special la cei cu bete fiindca ii invidiez. Ma incurajeaza insa gandul la coborare si la cei vreo 6 km de relativ plat promise de harta cu profilul cursei. Coborarea nu mai poate fi asa rapida insa fiindca trebuie multa atentie la bolovani si in plus am o jena la degetul mare de la stangul unde mi-a cazut unghia de curand iar cea de dedesupt a crescut doar pe jumatate. La contacte mai dure cu bolovanii carnea care e inca neacoperita de unghie imi atinge pantoful intr-un mod dureros. Bolovanii de pe jos sunt fragmente de piatra mai mari sau mai mici dar foarte tasate de vanturi probabil si fiind subtiri suna ca si cum ai alerga pe sticla. Imi iau totusi un pic de elan fiindca simt ca desi se deplaseaza cativa centimetri cand calc, nu aluneca mai mult si raman stabil pe picioare. De la baza coborarii incepe o poteca cu ups and downs usoare, alergabila si asa ajung la punctul 4 de hidratare care e si generos cu alimentele, unde simt nevoia de dulciuri asa ca ma ocup de ele. Aici e si primul punct eliminatoriu, la km 14,5 era timp limita 4 ore jumatate, din cate imi amintesc eram cu o ora sub el.

Continua apoi aceasta alergare orizontala pe drum sapat in versantii unor creste mai mici, dar este rupt ritmul din loc in loc de niste vai secate pe timp de vara care au cam 20 metri adancime, bolovanoase, greu de coborat si apoi de urcat. Pe o urcare usoara combinata cu plat depasesc rand pe rand patru concurenti de care ma apropiam incet-incet de ceva timp, dar nu-mie satisfactia de lunga durata ca vine una dintre cele mai grele portiuni. In doar trei km doua varfuri primul la 2619 metri al doilea la 2699. Pe prima urcare m-au depasit doi din cei nu de mult timp depasiti. Incerc sa fac zig-zaguri pentru a usura urcarea. Mai trag de timp, incetinesc sa mananc un sandvis sau sa mai umblu la rucsac dupa apa. E greu sa te alimentezi cand gafai pe o urcare. Intre cele doua varfuri e punctul 5 de hidratare, iar zgarcenie la apa, iar eu am epuizat mai mult de jumatate din resursele din rucsac. Acesta ma cam deranjeaza la umeri pe coborari ma cam freaca si deci e si partea buna in faptul ca l-am usurat. Soarele il percep ca pe un factor pozitiv deocamdata, fiind mai degraba racoare, vreo 15 grade spre pranz, dar simt si inceput de arsura pe piele.

Destul de putini concurenti din afara Greciei cred ca au fost uitandu-ma pe lista. De cate ori incerca cineva sa intre in vorba raspundeam cu “sorry, I don’t understand”, apoi erau curiosi de unde sunt si daca e prima data pe Olimp. Pe catararea spre 2699 spre final mi-a fost mai usor fiindca m-am conversat cu un grec care m-a prins din urma, zicea ca tatal sau e nascut la Braila, ca isi doreste sa vina la anul la Ecomaraton si m-a pus sa-i povestesc cum a fost anul acesta. Pe coborare apoi simteam ca ma incetineste si ne-am despartit el cu “I have to pee” eu cu “OK, I’ll speed it up a little”. Am luat ceva avans urmand coborare si plat si am mai si depasit pe cineva dar au inceput din nou urcarile. Aici in profilul cursei, inainte de Skolio, punctul de maxim al maratonului, sunt doua cocoase fara denumire sau altitudine marcata pe ele dar apreciez ca au fost cam pe la 2500 si au scos sufletul din mine. Intre ele si un petic mare de zapada, in mai bine de zece ani de cand vin in Grecia, n-am crezut sa vad si asta pe la ei. Ajung la punctul 6 de hidratare, nu mai stiu cu ce puteri si cu o sete mare, deoarece mai aveam doar putina apa cea cu tabletele de Mg, K, vita C si Zn din care mai pastram spre final si care chiar am simtit ca ajuta. Ma pozez cu urcarea de peste 2900 si imi dau drumul la vale spre baza ei.

Punctul de maxim al cursei este varful Skolio la 2912 metri, cu doar 6 metri mai mic decat Mytikas cel mai inalt varf din Olimp care este vecinul lui la doar vreo 500 metri in linie dreapta. Toata urcarea are cam 2,5 km si aproape 500 metri pe verticala, abrupta in special in primele doua treimi. Aderenta mi s-a parut slaba la inceput era tarana sau praf amestecata cu pietris, apoi portiuni de stanca foarte inclinata. Martore imi sunt pozele, intr-una din ele este si o capra care traversa poteca. Nu le-as zice capre negre deoarece au o culoare deschisa, se vedeau cateva si pe versantul vecin pe o pata de zapada, probabil se hidratau si ele. Aici este zona unde ne intalnim cu cei mai multi turisti, pana aici n-am vazut mai deloc. Toti sunt la coborare si e destul de ingust cand trecem unii pe langa altii. Sunt si un cuplu de romani pe care ii salut cand ii aud si schimbam cateva cuvinte. Dupa multe opriri in care trebuia sa imi conving picioarele sa inainteze, dar mai profitam ba sa ma hidratez, ba sa fac poze, mai trecem si printr-o zona unde urcarea e mai usoara avand inclinare mai mica. Ultimul efort spre varf e mai scurt fiind incurajat si de vederea si auzul voluntarilor de acolo, sus cand ajung vad ca e doar checkpoint n-au hidratare aceasta fiind mai jos pe o sa. Toata urcarea a fost mai lunga de o ora si cred ca am mai pierdut vreo patru locuri. Imi iau viteza la vale si deja incep sa recuperez insa coborarea e periculoasa, trebuie atentie unde calc din cauza bolovanilor si nu merge la full speed. La baza insa e un drum de masina larg, cu inclinare moderata la vale si dau tot ce pot. Depasesc si pe prietenul meu cu Ecomaratonul, pe care nu l-am mai avut in raza vizuala de mai bine de o ora si jumatate si intru aproape in sprint in checkpointul de la km 29 unde era al doilea timp eliminatoriu de 9 ore cu o rezerva de timp de o jumatate de ora. Pana la final am limita 12 ore si ma simt acum usor si cu chef de alergat. Bag ceva in gura umplu repede doua dintre sticle si ies din nou pe drum.

Cred ca am recuperat mai mult de 10-15 locuri pe zona aceasta de vreo 5 km avand un pace si spre 5 min/km pe unele portiuni dar cu ritmul rupt din cand in cand de zone mai bolovanoase sau usoare urcari, dar am alergat cu placere tot ce imi iesea in cale. Am observat ca grecii din aceasta parte a plutonului, coada ca sa fiu sincer, fiindca am fost in contact cam cu ultimii 20%, nu sunt aici pentru alergare chiar daca urca bine, mai mult de jumatate cu bete, unde le permite drumul baga cel mult o alergare usoara. Oricum trebuie tinut cont ca toti aveam in picioare peste 30 km de urcari grele. Ce imi place mie la maratoane este ca imi pot permite sa fiu lent, sa conserv energie pe portiunile lente, fara sa pierd prea mult timp, si incerc sa fiu cat pot de rapid si sa alerg pe unde e alergabil, prin asta fiind mult mai usor de recuperat timpul. Am desigur si momente cand drumul permite, muschii pot dar ceva nu vrea sa ma pun in miscare, o lipsa de energie fizica generala dar si din psihic. In momente ca astea imi intorc atentia spre hidratare, hrana si incerc sa gasesc surse de motivare mentala. Aici sunt intr-unul din momentele bune, mai jos pe drum il ajung pe domnul Leonidas cu care ma intalnesc pe o usoara urcare prilej sa schimbam cateva cuvinte. Imi arata ca drumul duce eventual spre trei creste din departare din ce in ce mai inalte si imi zice ceva de genul sa ma pastrez pentru ele. Eu ii zic ca profit sa alerg cat mai pot, si ne despartim. Deja nu ma mai impresioneaza nimic, si asa cum le vad si cum imi amintesc si din profilul de pe harta nu sunt urcari lungi si nici foarte accentuate. Pe prima creasta e penultimul punct de hidratare, urmatoarele au ceva ascensiune mai dificila, fiind notate si pe harta cu 2473m si 2416m. Parca urc mult mai usor acum incurajat de ascensiunile mai scurte combinate cu descinderi si portiuni de creasta. Ma simt si eu un pui de Jornet si alerg pe niste creste stancoase inguste si destul de periculoase. Spre surprinderea mea depasesc si pe urcare vreo cinci concurenti care cu siguranta au urcat mult mai bine pana aici fata de mine, dar par sa nu mai aiba resurse, si pe mine acest lucru ma incarca de energie. Conversez un pic cu un nene care pare ca se apropie de 60 de ani, dupa intrebarea clasica de unde sunt, ma intreaba daca mi s-a parut greu si daca ma incanta peisajul. Admiram impreuna Tronul lui Zeus varf terminat cu o stanca tesita uriasa in vecinatatea celor doua varfuri de peste 2900 cu care mergem in paralel dar ramase la cativa km in urma, apoi depasesc fiindca pot urca mai rapid. N-am mai facut nici o poza dupa Skolio ca sa conserv bateria si ca sa ma concentrez la drum, dar pe ultima creasta mi-a murit si telefonul pe la km37. Fiindca nu e nimeni in preajma ma usurez prima data in mai bine de zece ore si stiu ca urmeaza o lunga coborare.

Ultimii 6,5 km coboara 1300 de metri si spre final se mai aplatizeaza asa ca este mai pronuntata coborarea, cam 250 de metri la un km pe primii 5km. La inceput este mai greu cu aderenta si desi mai depasesc doi concurenti nu cobor prea rapid. Este dureros pentru talpi si aveam impresia ca se formeaza niste bataturi sub degetele mari desi nu am avut nimic pana la urma, in continuare ma jeneaza si unghia cazuta. Aud venind pe cineva din spate si e nenea de la categoria 50+. Dupa putin timp ma ajunge si ma dau la o parte, il admir pentru usurinta cu care topaie, pana la final termina cu vreo 5 minute in fata mea. La o curba sta un tip culcat cu picioarele in sus, il intreb daca e ok, vorbeste cu accent curat englezesc, zice ca sta sa ii vina sangele inapoi, are in picioare. In departare se aude tunetul, si e din ce in ce mai cald cu cat cobor, trec de etajul coniferelor incepe zona cu tufe fara umbra. Ultimul punct de control e un izvor, se mai apropie cineva din spate dar stau sa ma spal pe fata de sare si praf. Ajung in starea in care nu prea mai am chef, picioarele tremura si se razvratesc dupa atata coborare cu frana trasa. Intram pe o poteca serpuita cu coborare mai lina depasesc pe cineva apoi sunt depasit de un tip pe care il lasasem in urma pe ultima creasta. Chiar inainte de a ajunge la asfalt imi scapa piciorul stang de pe poteca de tarana si ingenunchez cu dreptul care inca mai poarta urma in genunchi. Ma costa locul din fata pe care nu-l mai prind, sunt in clasament la doua secunde in spate. A fost finish-ul intortochiat pe stradute, chiar si coborand pe niste trepte si nu am mai avut loc sa-mi desfasor sprintul cu care pana acum n-am pierdut niciodata un final de cursa. Atmosfera super la zona de finish, si de altfel si pe stradute ne tot aplauda lumea. Chiar daca primii au terminat de peste cinci ore, sunt adunati grosul alergatorilor la umbra a doi copaci imensi la mese unde se ospatau dar si intampinau noii veniti. Mi se pune un microfon sub nas si bravez si eu desi m-am chinuit ca naiba, zic ca totul a fost misto, traseul super si promit sa mai vin si la anul. Peste o ora cand ies de la dus, vad ca a inceput sa ploua torential, ultimii sositi dupa pragul de 12 ore gustand si capriciile vremii.

Tragand linie, 44 km intr-un timp de 11 ore si 16 minute (locul 1 a avut 5:52). Am terminat pe 172 din 226 cati au luat startul, au fost si 19 DNF. Destul de bine pentru nivelul meu de acum, prima mea cursa montana la mare altitudine. Profilul cursei e unul dificil, a fost mai mult mers, nu stiu daca am alergat cumulat mai mult de 10-15km. Am primit si 3 puncte ITRA (mai am 4 de la Ultrabug), fiind qualifying race UTMB, dar asta e deja din alt film. Dincolo de toate o experienta utila si placuta si las si pozele sa vorbeasca.